Cordonul Negru
Primul meu contact cu artele marțiale a fost în copilarie, printr-o poveste amuzantă a tatălui meu, care pe mine mă fascina de fiecare dată, atât prin plăcerea cu care era spusă, cât și prin farmecul unei lumi pe care nu o cunoșteam. O lume eroică, în care oamenii încearcă, sunt supuși unor probe, in care întâmplarea schimbă sensurile, în care oamenii se respectă, în care contează munca, disciplina și ceea ce știi, dincolo de ierarhii, de vârstă, de gen și de forța fizică.
Povestea suna așa: tânăr proaspăt ajuns în Timișoara, tata s-a hotărât să meargă la judo, și-a făcut la comandă un kimono, iar în ziua în care a mers la antrenament, a constatat că nu are cu ce sa lege kimonoul și a găsit un cordon negru prin casă. Odată ajuns la sală, a fost întâmpinat cu priviri curioase, respectuoase, dar și ușor circumspecte de către cursanți și instructor, priviri pe pe care nu le înțelegea. Misterul s-a lămurit prin întrebarea privind gradul pe care îl are și prin răspunsul său, care a redat cordonului negru rolul său de simplă legătoare. Răspuns urmat de desemnarea unui prim partener: o fetiță de 10-11 ani, care l-a proiectat în aer și apoi l-a imobilizat înainte să își dea seama ce i se întâmplă. Dincolo de caracterul de experiență de viață, povestea nu era spusă întâmplător. Tată de fete, neșcolit privind educația de gen, incerca sa transmită că fetele pot face ceea ce pot face și băieții, dacă se pregătesc in acest sens. Ne arăta exerciții fizice pe care le putem face, cu încurajări în direcția sportului și a disciplinei pe care ți-o dă sportul, in care artele marțiale ocupau mereu un loc de suflet. Regretul era acela că unde locuiam în copilăria mică nu erau forme organizate de învățare a artelor marțiale. Primul meu contact direct cu artele marțiale a fost undeva in jur de 13-14 ani când am mers la antrenamente de karate. Era o lume complet nouă, eram singura fată din grupa respectivă, dar asta nu conta nici pentru instructor, nici pentru colegi, regulile de antrenament și de disciplină erau aceleași. Am descoperit dificultatea efortului și a coordonării mișcărilor și a integrării ritmului propriu cu al celorlalți, dar si bucuria și plăcerea care veneau odată cu depășirea unor praguri care păreau imposibil de trecut. Începusem să am o altă perspectivă asupra corporalității, spațiului și mișcării, devenisem mai conștientă de posibilități și limite. Și am devenit mai conștientă de importanța disciplinei, care pentru mine era o provocare, care s-a manifestat și în intermitențele cu care am practicat ulterior orice formă de sport, până mai târziu, la peste 30 de ani când am reluat, mai matur, artele marțiale, prin intermediul Wing-Chun. Ceea a dus la o schimbare importantă de stil de viață, in direcția unui mai mare echilibru fizic, mental și emoțional, care cred că poate fi obținut și menținut, in general, printr-o practică regulată, nu doar in cadrul antrenamentelor, și prin încorporarea unor principii de arte marțiale în modul obișnuit de viață. Pentru că sunt principii de îmbinare a contrariilor, de echilibru, armonie și completitudine, care permit oricui o viață mai bună în raport cu el/ea însuși/însăși și cu ceilalți, nu doar “eroilor” și personajelor legendare cu caracter excepțional.
Veronica Mateescu, august 2020
Veronica Mateescu – Psihoterapeut, Cadru Didactic Universitar, Practicant de Arte Marțiale
